De când am început să practic cicloturismul am avut mereu tentaţia de a urca Transfăgărăşanul, cea mai dificilă urcare de la noi din ţară. Şansa mi-a surâs în din weekendul 12-14 iunie. Urma să plec din Bucureşti vineri după-masa şi, pe şinele CFR-ului, să parcurg drumul pană la Sibiu. Acolo aveam să mă întâlnesc cu Florin şi cu Dani, pentru ca a doua zi, sâmbătă, să pornim spre vârful Făgăraşilor (pentru noaptea de vineri spre sâmbătă aveam rezervare la Casa Tobias, în apropierea gării din Sibiu).
Lucrurile au evoluat conform scenariului mai sus dezvelit (de prisos sa insist pe dificultatea de a convinge controlorii de tren să ma lase să iau bicicleta în vagon) astfel că vineri noaptea echipa era întregită între pereţii casei Tobias. Somnul a fost tihnit (lăsam în urma o zi de munca iar băieţii bifaseră la rândul lor un drum Cluj-Sibiu cu maşina), dimineaţa a început cu un mic dejun consistent, ziua se anunţa toridă. După îndeplinirea formalităţilor matinale am urcat bicicletele în suporţi pe maşina lui Dani şi am pornit spre Cârţişoara. Acolo începea parcursul pe biciclete. Piscurile Făgăraşilor creşteau în zare în timp ce noi ne apropiam de Cârţişoara, soarele încingea totul în jur şi în meniul zilei erau 30 de km de Transfăgărăşan, cei mai înalţi 30 de km.
Am lăsat maşina în apropierea şcolii din sat şi după ce am transferat pe biciclete cele necesare am salvat momentul de start al turului în imaginea de mai jos:
Drumul îţi dă răgaz de relaxare primii kilometri însa în zare ai mereu imaginea înălţimilor spre care urcă:
Părăsind satul pădurea pune stăpânire pe decor, înclinaţia asfaltului începe să crească, pulsul se accelerează iar discurile roţii din spate cresc în circumferinţă. Oricum cât timp ai încă o viteză inferioară în care să treci poţi privi încrezător următoarea curbă după care se pierde drumul. Umbra pădurii ne apară de violenţa cu care soarele lunii iunie se revarsă peste noi iar din loc în loc, pe marginea drumului, tufe cu frăguţe ne invită la mici pauze pe care eu cu siguranţă le găsesc binevenite. In răstimpuri, prin desişul pădurii, se creează goluri din care se răsfrânge măreţia vârfurilor brăzdate încă de zăpadă ale Făgăraşilor:
Căldura e tot mai intensă, drumul urcă mereu şi în jurul nostru se formează un roi de muşte care ne incomodează deplasarea. În condiţiile astea ajungem la Bâlea Cascadă în preajma momentului în care chiar era cazul să facem o pauză. În depărtare aveam imaginea căderii de apă iar dincolo de ea pe cea a ultimelor culmi ale munţilor, culmi pe care intuiam că urcă şi drumul nostru: 
Aici am abandonat bicicletele şi am pornit, la picior, spre locul care da numele acestui popas. Urcarea durează aproximativ jumătate de ora şi nu e deloc facilă (porneşte de la un soi de pavaj neregulat şi aproximativ, din piatră şi sfârşeşte printre stânci şi rădăcini de brad cu diferenţe de pana la un metru intre locul unde ai făcut ultimul pas şi cel în care îl poţi fixa pe următorul). De altfel, doar insistentele lui Florin ne-au făcut sa ne încumetăm la ea, însă odată ajunşi în fata cascadei efortul şi-a găsit pe deplin justificarea. Cascada e superba şi în apropierea ei formează un nor de stropi de apa ce răcoreşte ca nimic altceva privitorul încercat de căldura amiezii de iunie:
Deasupra noastră, multe zeci de metri deasupra, se zărea curba amplă pe care o descria drumul în desfăşurarea lui ameţitoare spre ultimele înălţimiale Făgăraşului. Am lăsat cascada sa îşi urmeze curgerea şi ne-am întors în locul unde am părăsit bicicletele. Eram din nou în sa, luptând pentru fiecare metru ce intra în alcătuirea celor 15 kilometri care ne despărţeau de vârf . Pereţii tot mai abrupţi de stâncă erau încă îmbrăcaţi în vesmânt de brad, însă nu mai exista nici o oprelişte în calea soareluitot mai chinuitor, partea dreapta a drumului sfârşind în depresiunea prin care îşi făcea loc pârâul Bâlea. Nevoia de hidratare era constanta şi bucuria cea mai mare era întâlnirea unui izvor cu apa rece. In urma noastră peisajul câştiga în frumuseţe şi se desfăşura tot mai sălbatic:
In faţă se deschidea golul alpin, iar porţiunea ultimă a Transfăgărăşanului se aşternea pe zidul de stâncă al muntelui:
Urma partea cea mai încrâncenată a ascensiunii iar conturul şerpuitor în care evolua drumul, contur ce se desfăşura în deplinătatea lui în fata, a reuşit să mă faca sa uit motivul exact pentru care ma aflam aproape de 2000 de metri şi mai ales pentru ce exact continuam urcarea:
Dacă la începutul zilei ma încerca o uşoară senzaţie de nesiguranţă în ce privea efortul la care consimţisem, acum aveam realizarea dimensiunii obstacolului ce se cerea trecut pentru a cuceri Transfăgărăşanul .
Din nou pornim prin soarele dezlanţuit, în faţă se înaltă ultimii kilometri care ne lipsesc din Transfăgărăşan. Acum pe marginea drumului se întind bucăţi mari de zăpadă, care încă rezistă în faţa căldurii, şi care ne uşurează evoluţia. Băieţii continua undeva în faţă şi eu la rându-mi îmi strunesc ultimele puteri, las în urma încă o bucla din parcurs şi eşuez din nou pe o margine de drum din care înaintează o bucata de pământ perfectă pentru un nou popas şi care oferă o deschidere superba spre Ardeal:
In punctul acesta ne despărţeau mai puţin de 2 kilometri de vârf. Inca o forţare, un nou popas, o ultima cotitura şi intru pe porţiunea finala a drumului care deja pare sa fie cel puţin plata, dacă nu chiar cu înclinaţie favorabila, iar în apropierea lacului îmi aşez bicicleta lângă celelalte doua, ale coechipierilor care ma precedaseră cu câteva minute. Eram dărâmat de efort dar calvarul era sfârşit.
Simţeam ca voi evolua mult mai bine pe coborâre:)
Nu am zăbovit prea mult acolo sus. Afară de deschiderea panoramică înspre Ardeal (pe care o aveam salvata în suficiente cadre) locul nu are multe de oferit. Ne pregăteam de coborârea spre popasul turistic unde aveam sa petrecem noaptea (din faza de concepţie, tura a fost gândita pe 2 zile: prima fiind cea în care ne aflam şi care presupunea escaladarea pana în vârf–checked, urmată de o coborâre pană la 1200 m - to be done, unde se află Piscul Negru, locul în care se găsea pensiunea ce urma să ne adăpostească peste noapte).
In ce priveşte coborârea regulile jocului se schimbau întrucâtva: odată că trebuia să adăugăm un nou strat de haine, după ce în prealabil vom fi scăpat de umezeala datorată urcării, iar apoi, evident, rolul picioarelor se diminua în favoarea braţelor ce trebuiau sa cuprindă trainic ghidoanele, cu degetele mereu strânse pe frâne. Astfel pornim la drum prin tunelul ce leagă cele doua capete ale Transfăgărăşanului, unind judeţele Sibiu şi Argeş şi, într-un plan superior, Ardealul de Ţara Românească. Acesta iese din anonimat prin faptul ca este lipsit în totalitate de orice sursa de lumină. L-am parcurs cu inima strânsă, la o viteză puţin superioară mersului alert, Dani chiar a lovit bordura din dreapta ce cu greu putea fi ghicită căzând de pe bicicletă, din fericire fără urmări neplăcute. Am scăpat teferi şi din această încercare, iar la ieşirea din tunel ne-a întâmpinat faţa argeşeană a Făgăraşului, diferită de ceea ce văzusem până atunci:
Ne-am concentrat eforturile în a ne menţine pe carosabil şi a încheia cu bine ziua, fără popasuri, fără a insista pe ce avea de oferit privirii Făgăraşul argeşean, savurând plăcerile coborârii câştigate cu mult efort dincolo de tunelul întunericului. In câteva zeci de minute am anulat cea mai mare parte din efortul de peste zi şi eu nu îndrăzneam să mă gândesc la ziua următoare.
Panta se temperează simţitor şi în curând ajung în dreptul lui Florin care tocmai punctase o pană pe roata din faţă. Dani ajută la soluţionarea situaţiei în timp ce eu mă prăbuşesc din nou la marginea drumului, lângă pădurea deasă de brad amestecat cu alte esenţe (depăşisem de mult golul alpin), eram la fel de sfârşit ca la finalul ascensiunii. Băieţii izbutesc şi din nou pornim la drum şi în doar câteva sute de metri ni se dezvăluie şi popasul unde vom petrece noaptea, Piscul Negru, aşezat lângă drum, înconjurat de pădure, cu vedere spre înălţimile dinspre care veneam şi pe care urma să le escaladăm a doua zi.
Două lucruri primau şi cereau imediata satisfacere odată cazaţi: primul era duşul iar al doilea o masă pe care eu mi-o imaginam întinzându-se pe mai multe seturi de veselă. Dupa o asemenea zi un duş şi o îmbracaminte proaspătă, lejeră te fac sa te simţi ca un om nou. Învăluiţi în această senzaţie am coborât pe terasa pensiunii, ne-am aşezat la o masă, am comandat cina şi în aşteptarea ei am deschis o sticlă de Borsec (eu şi Florin) în timp ce Dani a optat pentru o bere.
Felul principal a fost păstrav cu diverse artificii adăugate dupa gustul deţinătorului (eu am cerut cu bis). Cina aceea mi s-a părut finalul perfect pentru o zi plină, prea plină şi frumoasă, în ciuda efortului extrem, prea frumoasă. Cu siguranţă setea şi mai ales foamea nestăvilită au făcut din ea mai mult decât ar fi fost de fapt dar asta e mai puţin important. Am zăbovit acolo până când înserarea a devenit noapte, schimbând impresii, glumind, savurând momentul, pe fondul unei oboseli adânci dar plăcute. La final ne-am retras în cameră unde ne-am lăsat pradă somnului, un somn care a fost tihnit şi din care eu m-am trezit refăcut şi îngrijorat gândindu-mă la drumul de întoarcere.
În seara precedentă coborâserăm de la 2000+ până la 1200, unde ne aflam, o diferenţă de nivel ce se traducerea în 15 kilometri de urcare continuă, cei mai solicitanţi 15 km, cum au fost şi ultimii 15 din ziua 1 a turului. Însă înainte de aceste aprecieri am luat micul dejun, compus din ceea ce urcaserăm cu noi 30 de km până în vârf şi apoi coborâserăm încă 15, în ziua precedentă. Aveam să urcăm ceva mai uşori. Odată finalizată prima masă a zilei, ne-am onorat obligaţiile faţă de gazdă, am echipat bicicletele şi pentru a doua oară urcam spre vârful munţilor Făgăraş. Tot ce am omis la coborâre aveam acum suficient răgaz să recuperăm şi cu greu poţi rămâne indiferent la frumuseţea peisajelor ce se desfăşoară pe versanţii argeşeni ai munţilor Făgăraş.
Primii kilometri de drum se aştern sub umbra pădurii de brad:
Odihniţi şi proaspeţi avansăm în ritm susţinut, făcând popasuri în apropierea fiecărui colţ de natură ce ne răpeşte privirile:
ajungem şi în zona golului alpin, acolo unde muntele îşi dezveleşte măreţia
ceva mai sus ne aşteaptă şi cascada Capra pe care eu o vedeam pentru prima dată în ciuda faptului că se afla acolo şi în ziua precedentă:
urmează ultimile bucle din drum, largi şi mărginite de căderi brupte, ameţitoare şi frumuseţea peisajului alpin atinge maximul:
Am ajuns din nou la intrarea tunelului, de data aceasta venind din sens invers, l-am parcurs animați de aceeași precauție (Dani probabil de ceva mai multa), în zgomotul infernal de claxon produs de vietățile pe care neșansa noastră le-a adus în locurile acelea în care nu-și găseau nici un rost.
Eram din nou pe pământ ardelean şi în faţă se deschidea coborarea de 30 de kilometri ce ne despărțea de finalul turului. Am mai făcut o oprire înainte de a ne lansa în coborârea spre Cârțișoara, ocazie cu care Florin a produs un cadru memorabil, cu întregul colectiv participant:
Apoi, preț de 30 de kilometri, am urmat desfășurarea mereu schimbătoare a drumului de munte, lăsând în urmă vârfurile solitare ale Făgărașului. Odată ajunși în sat, la sugestia lui Florin, am adăugat un moment de istorie turului vizitând muzeul Badea Cârțan întemeiat în amintirea luptătorului pentru eliberarea pământului transilvănean de sub ocupația austro-ungară.
Am părăsit satul așezat la poalele munților Făgăraș şi înainte de a ne lua ramas bun am servit masa intr-o locatie cunoscuta de Florin şi Dani dintr-o tura anterioara. A fost un fost un adevarat festin la finalul caruia drumurile noastre au luat directii diferite incheind astfel una din cele mai reusite şi complete ture cicloturistice.
Lucrurile au evoluat conform scenariului mai sus dezvelit (de prisos sa insist pe dificultatea de a convinge controlorii de tren să ma lase să iau bicicleta în vagon) astfel că vineri noaptea echipa era întregită între pereţii casei Tobias. Somnul a fost tihnit (lăsam în urma o zi de munca iar băieţii bifaseră la rândul lor un drum Cluj-Sibiu cu maşina), dimineaţa a început cu un mic dejun consistent, ziua se anunţa toridă. După îndeplinirea formalităţilor matinale am urcat bicicletele în suporţi pe maşina lui Dani şi am pornit spre Cârţişoara. Acolo începea parcursul pe biciclete. Piscurile Făgăraşilor creşteau în zare în timp ce noi ne apropiam de Cârţişoara, soarele încingea totul în jur şi în meniul zilei erau 30 de km de Transfăgărăşan, cei mai înalţi 30 de km.
Am lăsat maşina în apropierea şcolii din sat şi după ce am transferat pe biciclete cele necesare am salvat momentul de start al turului în imaginea de mai jos:
Drumul îţi dă răgaz de relaxare primii kilometri însa în zare ai mereu imaginea înălţimilor spre care urcă:
Părăsind satul pădurea pune stăpânire pe decor, înclinaţia asfaltului începe să crească, pulsul se accelerează iar discurile roţii din spate cresc în circumferinţă. Oricum cât timp ai încă o viteză inferioară în care să treci poţi privi încrezător următoarea curbă după care se pierde drumul. Umbra pădurii ne apară de violenţa cu care soarele lunii iunie se revarsă peste noi iar din loc în loc, pe marginea drumului, tufe cu frăguţe ne invită la mici pauze pe care eu cu siguranţă le găsesc binevenite. In răstimpuri, prin desişul pădurii, se creează goluri din care se răsfrânge măreţia vârfurilor brăzdate încă de zăpadă ale Făgăraşilor:
Căldura e tot mai intensă, drumul urcă mereu şi în jurul nostru se formează un roi de muşte care ne incomodează deplasarea. În condiţiile astea ajungem la Bâlea Cascadă în preajma momentului în care chiar era cazul să facem o pauză. În depărtare aveam imaginea căderii de apă iar dincolo de ea pe cea a ultimelor culmi ale munţilor, culmi pe care intuiam că urcă şi drumul nostru: 
Aici am abandonat bicicletele şi am pornit, la picior, spre locul care da numele acestui popas. Urcarea durează aproximativ jumătate de ora şi nu e deloc facilă (porneşte de la un soi de pavaj neregulat şi aproximativ, din piatră şi sfârşeşte printre stânci şi rădăcini de brad cu diferenţe de pana la un metru intre locul unde ai făcut ultimul pas şi cel în care îl poţi fixa pe următorul). De altfel, doar insistentele lui Florin ne-au făcut sa ne încumetăm la ea, însă odată ajunşi în fata cascadei efortul şi-a găsit pe deplin justificarea. Cascada e superba şi în apropierea ei formează un nor de stropi de apa ce răcoreşte ca nimic altceva privitorul încercat de căldura amiezii de iunie:
Deasupra noastră, multe zeci de metri deasupra, se zărea curba amplă pe care o descria drumul în desfăşurarea lui ameţitoare spre ultimele înălţimiale Făgăraşului. Am lăsat cascada sa îşi urmeze curgerea şi ne-am întors în locul unde am părăsit bicicletele. Eram din nou în sa, luptând pentru fiecare metru ce intra în alcătuirea celor 15 kilometri care ne despărţeau de vârf . Pereţii tot mai abrupţi de stâncă erau încă îmbrăcaţi în vesmânt de brad, însă nu mai exista nici o oprelişte în calea soareluitot mai chinuitor, partea dreapta a drumului sfârşind în depresiunea prin care îşi făcea loc pârâul Bâlea. Nevoia de hidratare era constanta şi bucuria cea mai mare era întâlnirea unui izvor cu apa rece. In urma noastră peisajul câştiga în frumuseţe şi se desfăşura tot mai sălbatic:
In faţă se deschidea golul alpin, iar porţiunea ultimă a Transfăgărăşanului se aşternea pe zidul de stâncă al muntelui:
Urma partea cea mai încrâncenată a ascensiunii iar conturul şerpuitor în care evolua drumul, contur ce se desfăşura în deplinătatea lui în fata, a reuşit să mă faca sa uit motivul exact pentru care ma aflam aproape de 2000 de metri şi mai ales pentru ce exact continuam urcarea:
Dacă la începutul zilei ma încerca o uşoară senzaţie de nesiguranţă în ce privea efortul la care consimţisem, acum aveam realizarea dimensiunii obstacolului ce se cerea trecut pentru a cuceri Transfăgărăşanul .Din nou pornim prin soarele dezlanţuit, în faţă se înaltă ultimii kilometri care ne lipsesc din Transfăgărăşan. Acum pe marginea drumului se întind bucăţi mari de zăpadă, care încă rezistă în faţa căldurii, şi care ne uşurează evoluţia. Băieţii continua undeva în faţă şi eu la rându-mi îmi strunesc ultimele puteri, las în urma încă o bucla din parcurs şi eşuez din nou pe o margine de drum din care înaintează o bucata de pământ perfectă pentru un nou popas şi care oferă o deschidere superba spre Ardeal:
In punctul acesta ne despărţeau mai puţin de 2 kilometri de vârf. Inca o forţare, un nou popas, o ultima cotitura şi intru pe porţiunea finala a drumului care deja pare sa fie cel puţin plata, dacă nu chiar cu înclinaţie favorabila, iar în apropierea lacului îmi aşez bicicleta lângă celelalte doua, ale coechipierilor care ma precedaseră cu câteva minute. Eram dărâmat de efort dar calvarul era sfârşit.Simţeam ca voi evolua mult mai bine pe coborâre:)
Nu am zăbovit prea mult acolo sus. Afară de deschiderea panoramică înspre Ardeal (pe care o aveam salvata în suficiente cadre) locul nu are multe de oferit. Ne pregăteam de coborârea spre popasul turistic unde aveam sa petrecem noaptea (din faza de concepţie, tura a fost gândita pe 2 zile: prima fiind cea în care ne aflam şi care presupunea escaladarea pana în vârf–checked, urmată de o coborâre pană la 1200 m - to be done, unde se află Piscul Negru, locul în care se găsea pensiunea ce urma să ne adăpostească peste noapte).
In ce priveşte coborârea regulile jocului se schimbau întrucâtva: odată că trebuia să adăugăm un nou strat de haine, după ce în prealabil vom fi scăpat de umezeala datorată urcării, iar apoi, evident, rolul picioarelor se diminua în favoarea braţelor ce trebuiau sa cuprindă trainic ghidoanele, cu degetele mereu strânse pe frâne. Astfel pornim la drum prin tunelul ce leagă cele doua capete ale Transfăgărăşanului, unind judeţele Sibiu şi Argeş şi, într-un plan superior, Ardealul de Ţara Românească. Acesta iese din anonimat prin faptul ca este lipsit în totalitate de orice sursa de lumină. L-am parcurs cu inima strânsă, la o viteză puţin superioară mersului alert, Dani chiar a lovit bordura din dreapta ce cu greu putea fi ghicită căzând de pe bicicletă, din fericire fără urmări neplăcute. Am scăpat teferi şi din această încercare, iar la ieşirea din tunel ne-a întâmpinat faţa argeşeană a Făgăraşului, diferită de ceea ce văzusem până atunci:
Ne-am concentrat eforturile în a ne menţine pe carosabil şi a încheia cu bine ziua, fără popasuri, fără a insista pe ce avea de oferit privirii Făgăraşul argeşean, savurând plăcerile coborârii câştigate cu mult efort dincolo de tunelul întunericului. In câteva zeci de minute am anulat cea mai mare parte din efortul de peste zi şi eu nu îndrăzneam să mă gândesc la ziua următoare. Panta se temperează simţitor şi în curând ajung în dreptul lui Florin care tocmai punctase o pană pe roata din faţă. Dani ajută la soluţionarea situaţiei în timp ce eu mă prăbuşesc din nou la marginea drumului, lângă pădurea deasă de brad amestecat cu alte esenţe (depăşisem de mult golul alpin), eram la fel de sfârşit ca la finalul ascensiunii. Băieţii izbutesc şi din nou pornim la drum şi în doar câteva sute de metri ni se dezvăluie şi popasul unde vom petrece noaptea, Piscul Negru, aşezat lângă drum, înconjurat de pădure, cu vedere spre înălţimile dinspre care veneam şi pe care urma să le escaladăm a doua zi.
Două lucruri primau şi cereau imediata satisfacere odată cazaţi: primul era duşul iar al doilea o masă pe care eu mi-o imaginam întinzându-se pe mai multe seturi de veselă. Dupa o asemenea zi un duş şi o îmbracaminte proaspătă, lejeră te fac sa te simţi ca un om nou. Învăluiţi în această senzaţie am coborât pe terasa pensiunii, ne-am aşezat la o masă, am comandat cina şi în aşteptarea ei am deschis o sticlă de Borsec (eu şi Florin) în timp ce Dani a optat pentru o bere.
Felul principal a fost păstrav cu diverse artificii adăugate dupa gustul deţinătorului (eu am cerut cu bis). Cina aceea mi s-a părut finalul perfect pentru o zi plină, prea plină şi frumoasă, în ciuda efortului extrem, prea frumoasă. Cu siguranţă setea şi mai ales foamea nestăvilită au făcut din ea mai mult decât ar fi fost de fapt dar asta e mai puţin important. Am zăbovit acolo până când înserarea a devenit noapte, schimbând impresii, glumind, savurând momentul, pe fondul unei oboseli adânci dar plăcute. La final ne-am retras în cameră unde ne-am lăsat pradă somnului, un somn care a fost tihnit şi din care eu m-am trezit refăcut şi îngrijorat gândindu-mă la drumul de întoarcere.
În seara precedentă coborâserăm de la 2000+ până la 1200, unde ne aflam, o diferenţă de nivel ce se traducerea în 15 kilometri de urcare continuă, cei mai solicitanţi 15 km, cum au fost şi ultimii 15 din ziua 1 a turului. Însă înainte de aceste aprecieri am luat micul dejun, compus din ceea ce urcaserăm cu noi 30 de km până în vârf şi apoi coborâserăm încă 15, în ziua precedentă. Aveam să urcăm ceva mai uşori. Odată finalizată prima masă a zilei, ne-am onorat obligaţiile faţă de gazdă, am echipat bicicletele şi pentru a doua oară urcam spre vârful munţilor Făgăraş. Tot ce am omis la coborâre aveam acum suficient răgaz să recuperăm şi cu greu poţi rămâne indiferent la frumuseţea peisajelor ce se desfăşoară pe versanţii argeşeni ai munţilor Făgăraş.
Primii kilometri de drum se aştern sub umbra pădurii de brad:
Odihniţi şi proaspeţi avansăm în ritm susţinut, făcând popasuri în apropierea fiecărui colţ de natură ce ne răpeşte privirile:
ajungem şi în zona golului alpin, acolo unde muntele îşi dezveleşte măreţia
ceva mai sus ne aşteaptă şi cascada Capra pe care eu o vedeam pentru prima dată în ciuda faptului că se afla acolo şi în ziua precedentă:
urmează ultimile bucle din drum, largi şi mărginite de căderi brupte, ameţitoare şi frumuseţea peisajului alpin atinge maximul:
Am ajuns din nou la intrarea tunelului, de data aceasta venind din sens invers, l-am parcurs animați de aceeași precauție (Dani probabil de ceva mai multa), în zgomotul infernal de claxon produs de vietățile pe care neșansa noastră le-a adus în locurile acelea în care nu-și găseau nici un rost.Eram din nou pe pământ ardelean şi în faţă se deschidea coborarea de 30 de kilometri ce ne despărțea de finalul turului. Am mai făcut o oprire înainte de a ne lansa în coborârea spre Cârțișoara, ocazie cu care Florin a produs un cadru memorabil, cu întregul colectiv participant:
Apoi, preț de 30 de kilometri, am urmat desfășurarea mereu schimbătoare a drumului de munte, lăsând în urmă vârfurile solitare ale Făgărașului. Odată ajunși în sat, la sugestia lui Florin, am adăugat un moment de istorie turului vizitând muzeul Badea Cârțan întemeiat în amintirea luptătorului pentru eliberarea pământului transilvănean de sub ocupația austro-ungară.Am părăsit satul așezat la poalele munților Făgăraș şi înainte de a ne lua ramas bun am servit masa intr-o locatie cunoscuta de Florin şi Dani dintr-o tura anterioara. A fost un fost un adevarat festin la finalul caruia drumurile noastre au luat directii diferite incheind astfel una din cele mai reusite şi complete ture cicloturistice.
Salut Biciclistilor.
RăspundețiȘtergereMa numesc Alex si sunt un membru activ al Platformei openstreetmap.org si un biciclist de weekend. OSM isi propune sa realizeze sa creeze o harta globala free, hartile rezultate putand fi importate ulterior importate in dispozitive de navigatie GARMIN sau diverse alte aplicatii de navigatie.
Harta OSM online este folosita ca backround de diferite applicatii online ca de exemplu bikemap.net (pe bikemap se pate selecta in partea dreapta OSM sau Open Cycle Map [care este o harta pentru biciclisti bazata pe datele OSM])
Pentru realizarea acestor harti este nevoie de trackuri GPS colectate de pe teren. As dori sa va intreb daca a-ti putea dona trackurile GPS facute de voi pentru a imbunatatii calitatea actuala a hartii.
Daca doriti sa va donati trackurile puteti puteti sa va creati un cont pe www.openstreetmap.org sau sa gasim o alta modapitate de import.
id-ul meu pe openstreetmap este alex-map (acesta fiind si idul meu pe bikemap).
va multumesc anticipat Alex.
Salut Alex.
RăspundețiȘtergereTracurile GPS de pe blog sunt cu scop orientativ, facute "de mana" pe bikemap. Cele colectate pe traseu nu sunt chiar complete datorita semnalui gps slab din zonele de munte si a receiver-ului de calitate redusa (telefon mobil).